Dragă jurnalule,

să ştii că sunt tot bine, sănătos deşi n-am mai scris demult, da am trecut printr-o perioadă de depresivare, care nu e acelaşi lucru cu depresurizare de care zice ăia la avion atuncea cînd dă din mâini la început cînd îţi arată cum se prăbuşeşte avionu. Şi n-am mai avut chef să scriu cu perioada asta care mi-a zis impresarul meu că e bine la artişti aşa să fie deprimaţi din cînd în cînd că dă bine să ai momente de criză, care nu e tot una cu criza de care vorbeşte ăştia toată ziua la ziar şi la televizor că aia e criză cu economia cu d-astea şi că n-are lumea bani ca să îi dea la vedete de astea tari ca mine şi să îşi cumpere iaurt şi pâine, şi la mine e alfel de criză chiar dacă nici io nu am bani să îmi cumpăr iaurt şi pâine cu toate că sunt mare vedetă şi n-am încă piscină şi jacuz. Dar impresaru meu, care el de fapt nu ezistă că e numai în capu meu cînd îmi închipui că ezistă, a zis că e bine aşa cu criza că asta e criză de inspiraţie şi chiar şi shakespir şi pinc floid şi laura andreşan a trecut prin crize din astea, şi ele , crizele, dă bine la sivi.
Aşa că să ştii că m-am tratat anticriză. Nu cu pastile că alea face rău la ficat, stomac, rinichi şi burtă. M-am tratat cu avionu. Că de aia ştiu cum dă ăia la început din mîini şi după aia îţi aduce mîncare, da numai dacă nu pleci cu loucostu cum am fost eu că n-am avut bani de haicost care să îmi dea mîncare. Şi m-am dus cu avionu departe care ca o vedetă ce sunt şi m-am tratat anti criză de inspiraţie aşa cum s-a tratat şi cehov la crimea şi paris hilton la paris, că aşa am citit io în reviste.
Da după aia am venit acasă şi tot depresat am rămas. Şi de aia n-am mai scris. Da am scris acum ca să vezi că nu te-am părăsit de tot cum fac ăia de la emisiunile alea care se trădează în dragoste.

Oh, voi blondelor, roşcatelor, brunetelor, verzilor şi albastrelor! Oh, voi zeiţe, voi nimphe, voi îngere şi demone! Sunt pregătit să mă devoraţi! Acum că am apărut în Elle ştiu că veţi dori cu toatele să mă iubiţi, să mă adoraţi, să smulgeţi hainele de pe mine.

Ups, dar ăsta e Elle Man. Ooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooohhh, nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Pe vremea mea, cei care făceau playback se chinuiau măcar să dea din gură. Fata asta a dus "cântatul" într-o nouă eră. Versuri idioate, pseudomuzici s-au mai văzut. De tute e plin showbizu'. Dar aşa ceva, mai rar. Ea nici nu se face că face ceva. Nu se sinchiseşte să pară cumva. Nici măcar nu se dă simpatică sau inteligentă. Nu încearcă "să facă frumos" sau "să dea bine la TV".
Din păcate nu e vorba de un gen deosebit de inteligenţă , ci tocmai lipsa oricărui tip de inteligenţă. (Până şi OTV-iştii fac mişto de ea!) Dar acestă tută absolută aduce cu ea apocalipsa. Adică până unde se mai poate merge? Nici măcar nu mai pretindem că suntem artişti? Nici măcar nu ne sinchisim să mişcăm buzele? What's next?

Sper să vă placă melodia şi tineţi minte: o cheamă Roxana Oancea. Numele ei va fi repede uitat dar contribuţia ei în istorie va fi foarte însemnată.

de pe Teatrul de azi

Bălan.unu – un blog înscenat

De vreme ce aproape orice discurs public, indiferent pe ce temă, începe cu o referire la recesiunea mondială, gândul te duce la aceeaşi temă şi atunci când constaţi că artiştii preferă monoloagele. În teatrul independent, spectacolul cu un personaj este şi mai des întâlnit, tocmai din cauza fondurilor mici de care dispun realizatorii sau din cauza spaţiului de joc redus la care au acces.

În Bucureşti, la Galeria Montage (Calea Călăraşi), spaţiu mai recent deschis circuitului artistic, anul a inceput cu un spectacol conceput şi interpretat de Robert Bălan – Bălan.unu. Gândit ca un discurs asezonat cu demonstraţii – de la cântat hituri la zi până la (un anume fel de) streaptease -, spectacolul porneşte de la structura „stand-up comedy”, dar deraiază de mai multe ori de la ea, prin distanţarea pe care şi-o impune interpretul şi prin interacţiunea cu publicul. Robert Bălan apelează la un mod direct de adresare pentru a vorbi despre chestiuni „la ordinea zilei”, care stau pe buzele tuturor – de la inepţia showbiz-ului românesc la lipsa de discernământ a presei care e responsabilă în bună parte de confuzia de valori perpetuată de ani de zile. Interpretul are dreptate când pretinde să fie şi el o vedetă, într-o lume în care orice sportiv care nu are nimic de spus câştigă automat acest statut doar pentru că i se pune un microfon în faţă la sfârşitul fiecărui meci.
Dincolo de hazul lui, structura spectacolului este cea care interesează cel mai mult: interpretul cântă, dansează, la un moment dat dispare din scenă, interacţionează cu publicul, întrerupe discursul şi se ceartă cu omul de la „tehnic”, ba chiar a scris în avans şi cronica spectacolului – mai exact două, una „de bine” şi una „de rău”, cronici care au fost publicate în Suplimentul de Cultură.
E un fel de „blog înscenat” de vreme ce toate materialele strânse aici la un loc sunt trecute printr-un filtru personal care produce automat şi o raportare critică, un comentariu implicit. „Antrenamentul” de jurnalist cultural al interpretului (de profesie actor şi regizor) a determinat probabil această abordare pe cât de neaşteptată, pe atât de interesantă.
Eu am văzut spectacolul la Galeria Montage, dar se pare că el „circulă” prin Bucureşti – se mai joacă la Club A şi, mai nou, la clubul „La Birou” din Tei (detalii pe www.balanunu.com).

Cristina Modreanu