Mai întâi am fost unul din cei 50 de copii care mergeau la grădiniţa de pe şoseaua Bucureşti-Măgurele. Singurul lucru pe care mi-l amintesc de acolo este că, la un moment dat, din greşeală, am spart capul unei fetiţe, spre mirarea educatoarelor care mă considerau „un îngeraş”. Mai apoi am devenit un mediocru elev al şcolii nr.203. Aici am luat de trei ori premiul trei. În clasa a VI-a toată şcoala 203 a fost mutată în scoala învecinată, nr. 164. Cei din 203 au refuzat să se mute şi timp de două luni au făcut grevă. În cele două luni cât a durat greva, eu am participat la protestul din faţa televiziunii, am stat de vreo două ori în clasă ca „să nu ne ocupe şcoala”... În rest am jucat fotbal. Eram unul din cei mai buni portari din cartier, trebuia să mă antrenez, nu? (Detalii despre grevă găsiţi aici ) Cariera mea fotbalistică s-a încheiat odată cu intrarea la Liceul Caragiale. Aici m-am remarcat prin participările la conferinţele profesorilor de limba engleză şi la diverse serbări. Şi cam atât. După ce am terminat liceul am vrut să dau la filozofie. N-am făcut-o, pentru că, între timp, intrasem cu chiu cu vai, (pentru că nu prea erau băieţi) la actorie la Hyperion. Dup un an jumătate am părăsit această facultate, în principal pentru că nu mai aveam bani, dar şi pentru că nu îmi mai plăcea. Am dat la regie „la stat” şi n-am intrat. Norocul meu a fost că, în acelaşi an, la două săptămâni după prima, s-a mai făcut încă o sesiune de admitere. Rămăseseră două locuri neocupate. Am intrat atunci. La câteva zile după ce numele meu apărea la avizier pe lista celor admişi, am primit acasă o frumoasă ţidulă prin care eram invitat la „încoporare”. În facultate, m-am remarcat doar prin calităţile mele actoriceşti, de care au profitat mai mulţi colegi de la regie, rămaşi, cum se întâmplă de obicei, fără actori pentru examene. De calităţile astea am făcut uz eu însumi la examenul meu de licenţă, când m-au părăsit pe rînd cei doi pe care îi cooptasem pentru rolul principal. N-am mai vrut să o iau de la capăt cu al treilea, aşa că am decis să joc eu. Mi-a fost teamă să-l anunţ pe domn’ profesor (Valeriu Moisescu) că joc în propriul meu spectacol şi, la vizionare, l-am pus „în faţa faptului împlinit”. Nu ştiu dacă am fost primul regizor din facultate care a jucat rolul principal în propriul spectacol, dar ştiu că după mine au început şi alţii să facă asta. La Gala Absolvenţilor am fost şi unul dintre cei şapte care au primit Premiul Rectorului. Nici acum nu ştiu dacă era pentru regie, pentru actorie, pentru faptul că jucam în propriul spectacol sau pentru că i-a plăcut montarea. Cert e că cu banii ăia am reuşit în acea noapte să fac şi io cinste celor care m-au „sponsorizat” toată facultatea. Când s-a terminat facultatea, habar n-aveam ce să fac, aşa că m-am înscris şi la masterul de teatru de animaţie. Am intrat şi, la câteva zile, am primit iar invitaţia la încorporare. M-am prezentat cu adeverinţa la circumscripţie şi tanti de la ghişeu zice: „Păi, domnu Bălan, ce facem noi aici? Acum cinci ani eraţi anul întâi. Acum tot anul întâi?”. „Anul întâi, la master, doamnă”, am zis io cu nasul pe sus. Masterul l-am terminat, dar dizertaţia nu mi-am dat-o nici acum. Dacă tot am stat 8 ani prin facultăţi şi nu s-a ales nimic de capul meu, mă gândesc acum să mă apuc şi de nişte cursuri de film. Dă bine la cv.