Dacă aţi citit cumva autobiografia din dreapta acestei pagini, probabil că aţi zis că am încercat să fac o glumă atunci când am scris că "i-am încântat cu talentul meu artistic pe colegi şi pe profesori". Ei bine, nu este deloc aşa. Din clasa a 4-a până într-a 7-a (sau a 6-a) organizam la fiecare banchet de sfârşit de trimestru câte un spectacol. Erau repezentaţii de 5-10 minute (scrise, regizate şi interpretate de mine, evident) cu monologuri în care făceam mişto de propria persoană, de proprii pistrui (pe atunci aveam) şi de colegii de clasă şi poreclele lor. Ba chiar de două ori pe an scoteam şi casete audio cu "momente comice". Erau la modă cu casetele scoase de Divertis. Mi-am zis că pot şi eu să fac aşa ceva. Lucram câteva luni bune la ele şi apoi le dădeam spre ascultare la vreo 2-3 colegi de clasă, că de restul mi-era ruşine. Asta cu casetele a durat până când s-a supărat unul dintre ascultători că mă folosisem de una din poreclele sale care nu-i era pe plac. "Momentele comice" şi monologurile erau inspirate de maeştrii Arşinel, Ţociu, Nae&Vasile. Eram un mare fan al lor, le aşteptam cu nerăbdare şourile de la teveu şi mă duceam chiar şi la Tănase (teatrul) să îi văd pe viu. Din curiozitate, m-am dus acum vreun an iar la Tănase şi am descoperit că nici glumele, nici textele, nici interpretarea, nici decorurile nu diferă cu nimic faţă de alea pe care le vedeam cu vreo 15 ani în urmă. Şi nici faţă de alea pe care le ştiam de la teveu din anii comunismului. Numai că atunci mi se păreau foarte bune, acum...

Talentul meu artistic latent a ieşit la suprafaţă şi în vacanţele de vară. Am fost câţiva ani la rând în tabere catolice de învăţat limba engleză. În fiecare an organizam şi acolo un "show" compus din "texte comice" scrise de mine, cântecele şi diverse scenete. Într-una din aceste tabere, am ţinut neapărat să fiu vedeta campusului, aşa că între cursurile de engleză, temele de după-amiază, rugăciunile, slujbele şi predicile zilnice, m-am ocupat cu elaborarea a trei spectacole. În 12 zile.

Din siviul meu de artist precoc, nu aveau cum să lipsească "frumoşii ani de liceu când la mate dai de greu". (Chiar am dat "de greu". Ba mi-am şi încris cu mândrie numele pe lista corijenţilor de trimestru la mate şi fizică.) Dar totul e bine când se termină cu bine şi totul e mai frumos când te scot profii de la ore ca să mergi la repetiţii. Pentru serbările de la finalul conferinţelor profesorilor de engleză. Una din aceste serbări a avut loc chiar la sala Amfiteatru a Teatrul Naţional. A fost o minune pentru vedeta care scrie acest frumos text autobiografic să păşească pe "scena scară", să vadă cum sunt culisele, să aibă un loc al lui într-una din cabinele "monştrilor sacri". Nu mai ţin minte acum ce nume era scris pe uşa cabinei, dar ştiu că am fost foarte impresionat. Între timp renunţasem la pasiunea pentru teatrul de revistă şi căpătasem una pentru "teatrul de artă". Momentul păşirii mele pe la intrarea actorilor în TNB l-a eclipsat şi pe cel al vizitei mele dintr-a 9-a într-un alt loc sacru: ATF-ul. Am făcut atunci figuraţie specială (adică ziceam odată "da" şi odată "nu") într-unul din examenele de regie ale profesoarei mele de română de la liceu: Diana Manole. Ştiu exact şi ce era: scena cu grădinarii din Richard II. (Actul 3, cred.) Tot în liceu, mi-am făcut şi debutul ca regizor cu "Jacques sau supunerea" a lui Ionesco. Nu ştiu ce înţelegeam io din piesă la ora aia, dar, credeţi sau nu, aveam "caiet de regie": cu conceptie, citate folositoare din opera autorului, schiţă pentru decoruri, caracterizări de personaje şi alte de astea. L-am jucat o singură dată în faţa unei săli pline. Dar nu erau decât părinţii unor copii de grădiniţă care închiriaseră sala pentru serbarea copiilor lor şi abia aşteptau să ne cărăm noi de acolo. Vă daţi seama ce dramă a trăit atunci artistul?